ceva se intampla

Salut blogule,

Nu ti-am mai scris de aproape 2 ani. Nu am avut ce. Pana acum.
Am cautat ceva. Spun "am cautat" pentru ca am gasit deja. La inceput era ceva nedefinit. Stiam doar ca iese din sfera cotidianului, a banalitatii. Era ceva din lumea ideilor. Cautam un "Ceva" pe care sa-L pot trai.
A durat ceva timp. Dar am gasit. "Dumnezeu este Domnul si S-a aratat noua. Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului" canta psaltii Utrenia de Sanziene acum. Asa este. Pe El Il cautam. L-am gasit. Dar inca sunt departe de El. Sunt prea nemernic si ticalos pentru El.
Teoria ii usoara, practica e grea. Asa este. Cel mai greu lucru este sa iubesti. Dumnezeu este Iubire. Pentru tot si toate. Din iubirea Sa, am primit un cadou. Cel mai frumos cadou pe care mi l-as fi putut dori. Am primit-o pe Ioana, desi nu o merit. N-am meritat-o atunci, nu o merit nici acum.
Ioana este cea care a reusit sa faca ceva sa se miste in sinea mea. Am ajuns mai aproape de lumea ideilor. Am inceput sa pot trai ceea ce cautam. Am inceput sa traiesc. A aprins torta iubirii in abisurile intunecate si inghetate ale sufletului meu si, vazand ce e pe acolo, a inceput sa faca ordine si curatenie.
Dar i-am zgrariat sufletul de prea multe ori cu marginile taioase de acolo jos. Nu am avut grija de darul pretios primit. Iar acum ne doare, pe amandoi.

Iertare...

Inca putin

Din nou a trecut foarte mult timp de cand nu am mai scris, probabil devine obisnuinta. Cred ca cel mai potrivit acum ar fi sa fac o retrospectiva a ce s-a mai intamplat, pentru posteritate si pentru cititorii mei imaginari.

Pe scurt am terminat anul I si, printr-o serie de coincidente am ajuns sa lucrez pentru Universitate, momentan ca si voluntar. In principiu is ucenic intr-ale administrarii de sisteme si de retele. In fine, poveste lunga cam ce fac eu acolo care nu prea merita importanta. Nefiind angajat, pot sa-mi iau vacanta cat vreau de lunga si asta voi face incepand de vineri cand plec, in sfarsit, acasa.

Zgomotos mai e si Clujul asta. Prea multe masini, prea multi oameni, prea mult. De cand am venit aici nu imi amintesc sa fi avut liniste. Am urcat pe Cetatuie, pac se aud sirenele, te duci in parc, pac sirene, claxoane si tramvai. De fapt, singurele momente linistite sunt Sambata si Duminica dimineata pe strazile unde-s case, pe acolo nu prea se circula in perioada aceea. In rest, prea mult trafic, zgomot ... nu-mi place.

Mi-a spus o colega acum ceva timp ca eu nu prea tin legatura cu oamenii. Si chiar asa e. Dar nu prea stiu ce sa vorbesc cu ei. Adica am prieteni cu care nu am vorbit de cateva luni dar de care imi e cat de cat dor. Daca ii intreb ce mai fac, cum o mai duc si ce mai e nou o fi destul? Nu tare ma pricep ...

Am nevoie de liniste. Nu stiu cati oameni inteleg asta (poate toti dar eu nu-mi dau seama) dar omul are nevoie de un timp pentru el, sa mai cugete, sa mai mediteze, sa isi mai elibereze mintea de toate prostiile din jurul lui. De prin aprilie ma gandesc la ce voi face vacanta asta, sper sa-mi iasa. Si anume sa cosesc otava. Ce moment, numai tu si coasa ... ffffs! si pac ai culcat iarba la pamant. Lumina diminetii, roua pe iarba... ffffs!... ffffs!... ffffs!... "Ai venit s-o ajuti pe bunica?" "Da, da!"... fffs!... "Taie coasa?" "Taie, taie!"... fffs!... ffffs!...

A trecut si faza cu parul, dupa cum a anticipat mama. Era doar o faza, un moment. M-am saturat sa trebuiasca sa am atata grija de el, sa il culeg de pe tastatura si sa simt cum se subtiaza coada dupa fiecare spalare. Ce sa zic, a fost interesant, dar scalpul meu nu e facut pentru un par lung, asa ca pana incepe anul 2, ii voi reduce lungimea la cativa milimetri, ca sa nu pot fi scalpat de indienii din Winetou.

Oare ce o sa fac acasa? Nu stiu, dar nu cred ca mai conteaza.... Vineri ma duc acasa...

M-am prins

N-are rost sa ne prefacem ca suntem ceea ce am vrea sa fim, dar de fapt nu suntem. Da, stiu, toti vrem la un moment dat in viata sa fim mari cantareti, mari magicieni, mari gangsteri sau mai stiu eu ce. Dar nu am reusit niciodata sa trecem de bariera numita mediocritate. Putini sunt cei care reusesc, iar pentru noi restu, ramane la nivel de hobby.

Eu am vrut sa fiu artist (da, nu aveti decat sa radeti, treaba voastra). Am crezut ca se poate invata, ca trairea vine cu timpul. Sa nu ma intelegeti gresit, totusi. Pentru mine, fufele alea cantatoare de la TV nu-s artiste. Artistul e un om cu antenele mai sensibile decat noi, ceilalti, e un om care simte si exprima, care lucreaza cu imagini (de orice fel, nu doar vizuale) si sentimente. Nici matematicienii nu lucreaza cu lucruri atat de marete ca sentimentele (niciodata nu vei putea descrie omul si trairile lui interioare cu formule matematice, oricat ar fi ele de complicate). Pentru mine, arta, stiinta si religia definesc unicitatea omului in natura (ele nu sunt nici exclusive si nici exhaustive, e o legatura intre ele care nu imi e bine definita in minte, dar care stiu ca exista).

Am vrut sa fiu artist, deci. Dupa 2 ani de "facut poze" n-am reusit mare branza. Nu e greu sa inveti tehnica, e mai greu sa folosesti acea tehnica sa exprime ceva, o idee, un sentiment. Asta eu n-am reusit. Reguli de compozitie, inspiratii din lucrarile unor artisti, nimic mai mult. Oricine poate si foarte multi o fac in ziua de azi. Am vrut si eu sa intru in rand cu lumea, sa-mi cumpar domeniu fain pt amaratul ala de fotoblog pe care l-am pus acum ceva timp pe net (aici: http://demi.c7obs.net/gallery/ ), dar pentru ce? Ce rost ar mai avea? Ar intra unii, altii, unii ar zice ca le place, altii ba, si atat. Mare branza. Prefer sa-l las acolo ascuns, sa stiu eu de el si atat. De ce sa devin si eu inca un fotoblogar care toata ziua face poze cu dof mare, la flori, cuie si picaturi?

Ce vreau sa spun este ca e important sa ne cunoastem pe noi, sa ne cunoastem limitele. Daca continuam sa avem aspiratii spre varfuri prea inalte prea devreme devenim niste frustrati si nimic mai mult.

Invitatie

Prieteni si prietenie

Am avut de curand o discutie care mi-a placut cu o fosta colega si prietena draga (deocamdata, nu se stie niciodata) si care mi-a permis sa o postez aici.

demi: altfel, cum mai esti?
Andreea: tristuca
Andreea: foarte...
demi: de ce?
Andreea: nu vezi ce status de emo am?
Andreea: ca o plecat o prietena draga din camin..si nu se mai intoarce.merge in italia la munche si poate n-o mai vad niciodata
Andreea: cine stie
demi: noah, ce sa faci? se mai intampla
Andreea: si aseara am iesit in janis ca o ultima petrecere de ramas bun si ne-am plesnit bine
demi: si eu am avut un prieten care o plecat din a 5-a in spania. eram prieteni buni, ne jucam in fata blocului etc, si de atunci nu l-am mai vazut
demi: ne-am scris vreo 2 scrisori si atat
Andreea: da dar atunci nu era net, nu aveati mobil etc
Andreea: si ma gandesc ca tot cu tehnologia asta, tot n-o sa tinem legatura prea mult
demi: pai, de voi depinde
demi: nu-i sfarsitul lumii, oricum
demi: nu cred ca nu o sa se intoarca acasa
Andreea: stiu ca prietenii vin si pleaca, si raman cu speranta ca relatiile sa ramana la fel de puternice, dar viitoru e atat de necunoscut si ma inspaimanta numai gandul ca totu-i o enigma si si...nu stiu.tot timpu se intampla sa uitam de unde am pornit si nu ne mai uitam in trecut si ne pierdem
Andreea: unii pe altii
Andreea: tu crezi ca noi o sa mai fim asa buni prieteni peste 5 ani?
Andreea: si acuma, cat am mai ramas cu o dara de amintiri din liceu care ne leaga, da uite ca ambii suntem in cj si nu ne vedem mai niciodata.ce sa-ti zic acasa unde ne facem ca ploua
Andreea: si nu zic ca e cineva de vina, ca amandoi suntem vionvati in egala masura, vorba vine vinovati ca doar n-am comis o crima, da vremurile se schimba, si noi cu vremea.nu putem sa ne impotrivim schimbarii.
demi: asa e
demi: eu inca n-am cunoscut un prieten adevarat
demi: cu tine ma mai certam si cate 3 luni nu ne worbeam
demi: cu florescu nu mai vorbesc
Andreea: ce treaba era aia
Andreea: ?
demi: si pot sa fac o lista lunga
Andreea: prietenii adevarati se tin aproape.nu exista prietenii la distanta.si cele care sunt, sunt numai in filme si-n carti
demi: asta am invatat pe propria-mi piele :)
demi: nush, trebe sa fie ceva intre cei doi oameni
demi: americanii ii zic "chemistry"
demi: cum sa zic
demi: atunci cand faci ceva pt un prieten adevarat, sa nu te simti obligat ci sa-ti faca placere
demi: sa-l ierti fara ezitare atunci cand ti-a gresit
Andreea: iertarea fara ezitare nici intre frati si familie nu exista
demi: da, suntem oameni, eu ma referam la modul ideal
demi: noi la fizica lucram fara frecari, in conditii ideale :P
Andreea: ar fi banal sa traim intr-o lume ideala.in care sa nu existe ceva nou de facut, de descoperit.
demi: ai timp sa te descoperi pe tine :)
demi: revenind
demi: voi v-ati cunoscut de ceva timp daca zici ca sunteti asa bune prietene
demi: asa ca nu cred ca prietenia voastra o sa aiba asa mult de suferit
demi: depinde de ea, care isi schimba mediul
Andreea: da.si nu stiu cum o sa aiba ea acces la internet ca pe mobil mai greu pt ca-i scump
demi: da ea ce merge sa lucreze? unde o sa stea?
Andreea: are loc de munca asigurat cu cazare si masa
Andreea: la ceva cunostinte.la spalat de vase intr-o pizzerie
demi: leptop are?
Andreea: nope
demi: pai probabil reuseste sa faca rost de net
demi: daca nu, va intoarceti la origini si scrieti scrisori
demi: si atunci o sa va invidiez

Acum sunt in pana de idei si nu stiu ce as putea sa mai adaug. Cred ca e destul.

Se schimba ora

S-a schimbat, de fapt. Si a uitat sa ma anunte si pe mine. Nu-i nimic, poate la anu' :)

Si daca tot e vorba de timp, uite de la ce a trecut 3 ani :)

Finally

Acum multi ani i-am zis mamei: "Stii ce vreau de ziua mea? Vreau sa ninga!". Nu stiu cum se intampla, dar mereu, pe cand venea ziua mea se termina iarna. Cateodata nu era zapada, in alta dati se topea zapada. Cu timpul, aproape ca am uitat aceasta dorinta.
Anul asta, insa, se pare ca totusi a nins. Si a fost frumos. Atat.