Mi-am luat aparat foto

da, asa este. il am deja de mai mult de doua luni, si am facut peste 3500 de poze. Majoritatea sunt nereusite sau pur si simplu apasari pe declansator, de plictiseala. Dar, incet invat si eu sa fac fotografii. Mai am mult de invatat.
Ce aparat? Un Panasonic Lumix DMC-FZ7, cu lentile Leica. Zoom optic de 12x, 6 megapixeli, deschidere f2,8-8.0, o gramada de scene presetate (pe care nu prea le folosesc) si functii "full manual", pe acre incep sa le folosecs din ce in ce mai des. Nu a fost prima alegere, deoarece are zgomot de fond mare la ISO 200+, dar a fost cel mai ieftin. Oricum, se descurca foarte bine si sunt multumit de el.

Mi-am lansat si un blog foto, http://demi-foto.blogspot.com, un sper sa pun pozele cele mai bune.
niste poze de-ale mele se gasesc si pe flickr.com (de la primele, foarte nereusite, la cele actuale :) ) : www.flickr.com/photos/demian_claudiu

Despre nesimtire

Iata un articol care cica face parte din "revista clasei". Profesoara de romana a vrut sa adune niste articole scrise de noi, pe orice tema, ca sa putem primi ultima nota. Iata ce am scris eu:

„Pe vremea mea nu făceam aşa ceva, nu îndrăzneam să nu-ştiu-ce, profesorii tra-la-la” Cu toţii cunoaştem replicile părinţilor cand mai află de câte-o întâmplare de la şcoală sau se întorc de la vreo şedinţă cu părinţii. Da, într-adevăr, „pe vremea mea” echivalează cu o perioadă de acum 20, 30 sau chiar mai mulţi ani. Şi, oricât ni s-ar părea de deplasate poveştile părinţilor, trebuie totuşi să recunoaştem că au ceva în comun, ceva ce lipseşte cu desăvârşire din concepţia desprea viaţă a tânărului licean din ziua de azi: bunul simţ.

Da, aşa este. Înlocuieşte articolul ăsta cu o oglindă, deschide bine ochii (şi mintea), şi vei vedea despre ce vorbesc. Nu voi face vreo comparaţie cu ceea ce era pe vremea părinţilor şi ceea ce este acum, pentru că nu îşi are rostul. Voi scrie doar despre ceea ce ma deranjează în jurul meu pentru că asta îmi place să fac. Sîc! O să le iau într-o ordine complet aleatoare, deoarece nesimţirea cu greu poate fi ierarhizată.

Bun, să începem. Hai să-i luăm pe întârziaţi. Nu cei mintal. Bun, ai întârziat la prima ora. Mare brânză. Şi profii mai întărzie. Întârzii şi a doua, sau chiar a treia zi. Nimic deosebit, a fost mult trafic în săptamâna aceea, sau s-a întâmplat ceva. Dar ce ziceţi de cei care întârzie la fiecare oră, în fiecare zi? Da. Există şi astfel de exemplare. Nu doar că deranjează ora în fiecare zi de la 8 sau 7, ci şi după pauze, în timpul zilei. De 3 ani încoace s-au obijnuit, nici nu mai bat la uşă, rar mai salută, dar de cerut scuze.. mai greu. Degeaba şi-ar cere, oricum, nesimţirea aproape că nu şi-o mai simt.

Următorii sunt nesimţiţii de ocazie; cei care fac câteodată chestii care de ceilalţi sau de normele bunelor maniere sunt considerate ca neadecvate, cum ar fi: râgâituri, dacă are o rană cât se poate de mică pe piele o strânge să-şi scoată mai mult sânge, se plimbă fără tricou prin clasă (băieţii intră de obicei în categoria nesimţiţilor de ocazie) şi alte asemenea chestii, dar fără a depăşi o anumită limită (se acţionează doar pe cale auditivă şi vizuală, în niciun caz olfactivă, dacă înţelegi ce vreau să zic). Faptele acestui tip de nesimţit sunt inofensive şi se petrec într-un grup mai restrâns, fără prezenţa profului. Din această grupă consider că fac şi eu parte.

Urmează cei care-şi câştigă existenţa de elev (adică notele) copiind la lucrări şi teze, şi răspunzand la tablă doar cu şoptitorul la lucru. Aceştia mă enervează cel mai mult. Să exemplific: atenţia la ore = 0 (nesimţitul din categoria asta râde la ore ca acasă, sau trage un somn de frumuseţe; mai citeşte cataloage Avon şi Oriflame; ascultă muzică – în căşti, dar destul de tare să derannjeze cel puţin jumătate din clasă; vorbitul cu colegul de bancă e la ordinea zilei, mai ales cu prietenul sau prietena, care e în altă clasă). Acest tip de nesimţit concepe mereu noi şi noi metode de copiat şi şoptit, asta deoarece pretenţia la notă este mare. Ce contează că profesorul (sau profesoara), care este tot om, îşi usucă gâtul degeaba, el trebuie să dea, mereu note mari elevilor, deoerece ne place să ne ascundem sub veşnicul motiv „ăia de la Unio şi din Livada au medii mari şi o să intre ei la acele chestii cărora noi le zicem facultăţi înaintea noastră, ei au mai multe şanse”. Probabil ei şi depun ceva efort pentru acele note. În plus, după ce vin notele de la lucrări, subiecţii noştrii mai au curajul, ca nişte oameni nedreptăţiţi de această lume incorectă din jurul lor, să ceară explicaţii cu privire la nota lor, de ce nu e destul de mare, ca doar au scris tot ce era in caiet şi încă în vreo două cărţi. Ca să nu mai zic de înjurăturile ce le trag profesorilor care îi prind copiind.

Asta e, trăim într-o lume fără educaţie, sau cel puţin fără respect şi simţ de răspundere. Probabil ca unora nu le place, probabil că altora le e indiferent articolul. Nu mă interesează.

Bun regasit

Eh hey, nu am mai fost de foarte mult timp pe blogul asta. Ma gandesc sa-i mai dau viata vara asta. am multe de povestit, dar nu cred ca le voi povesti pe toate. Sunt atat de multe ca le-am uitat: mi-am cumparat aparat foto, calculator, am terminat clasa a 11-a si inca alte multe chestii. Pe data viitoare :*